Sonată

În autobuz, copiii atot-diminutivi, tunşi prea uniform, mereu pe fugă, îţi bat primii gongul. Îl auzi în urechi o dată, de două ori, de trei ori, până când devine certitudine, până când toate celelalte sunete se dau în leagănul reverberaţiei acelui sunet unic, distrugător, fatidic. Te ridici de pe scaunul monotoniei, poziţionat strategic în colţul creierului. Cu toate că runda nu începe acum. Cu toate că nu dai nici o luptă cu arcade adverse, curând încruntate, curând însângerate. Cu toate că meciul tău de box este programat peste 10, 15, 20 de ani.

Când auzi pentru prima dată copiii cum îţi dau "bună ziua" în autobuz, ştii că eşti pe cale să devii "fostă glorie". Ştii că ai aruncat deja prosopul copilăriei, iar tinereţea ta se ofileşte a respect. Bulversat, te aperi instinctiv: ridici ochii tăi cât mai mezini şi dai "bună ziua" părintelui legat ombilical de mânuţa copilului. Nu primeşti niciun răspuns ci, nedumerit, primeşti în piept torentul viitorului. Nu viitorul omului de la poalele muntelui, ci cel al temerarului care, brusc, se vede cocoţat pe Omu.

Apoi cobori la prima.