miercuri, 4 martie 2009

Ion Amotostivuitoriţei

Ion Amotostivuitoriţei este compus din ţepi, chelie şi păreri. Cel mai des, specia îşi sprijină mâinile în buzunare şi bărbia în piept. Şi vorbeşte. Dacă îl cunoşti bine, Ion vorbeşte despre orice: mititei, guvern, pase, tâmplărie, Sadoveanu, urzici, ciuboţica cucului, dihori, parlament, afaceri, peşte. Dacă nu îl cunoşti, Ion îţi zice doar de ţaţa Leana. Ţaţa Leana se compune din basma, celulită şi obraji. Sau din ciorapi, celulită şi tocuri, depinde. Ţaţa Leana este vecina lui Ion. Ţaţa Leana merge la spa şi acolo vorbeşte cu fetele despre: Ion, Gheorghe, Vasile, Mitică, Romică, fra-su lu' Niculiţă care are el plovăru' ăla cu pătrăţele, Ion, ce-a mai băgat, fată la mol, fustiţe, rochiţe, maieuţuri, pupici, puţulici, Ion, slăbit, bandă, merţane, Ion. Ion se trezeşte dimineaţa mereu la aceeaşi oră, care poate fi 7, 7 jumate sau 6. Dar mereu aceeaşi. Şi aşa, în micuţa localitate Pârţâitul Bârgăului, restrânsa comunitate îşi duce viaţa de pe o zi pe alta, între o scărpinătură la ceafă şi o scoatere a chiloţilor din fund, între o discuţie despre jgheaburi şi o negare disperată a existenţialismului sartrian. Dacă unele din trăsăturile acestor personaje apar şi printre noi, e doar o pură coincidenţă.

duminică, 1 martie 2009

Life is like a box 'a chocolates - Italy I

Pentru că n-am ştiut ce mă aşteaptă, pentru că îmi aduc aminte cu plăcere de baia în apa de 4 grade C, de cascadă, de munţi, de locul de rugăciune şi de apăsarea resimţită pe nervuri, de oraşul de jos care îşi purta mândru brăţara-autostradă, acoperişurile în serie, şi de enorma însingurare a buruienilor crescute printre ruinele din vârf; spaima cu gheare ascuţite care mă prinsese în sfârşit, când nu-mi mai simţeam respiraţia, când m-am aplecat, mi-am pus mâinile lipsite de circulaţie periferică pe genunchi, apoi m-am trântit pe o bucată de iarbă; totul a durat 5 minute veşnice, era doar amicalul ritual de pătrundere în cetatea veche de 900 de ani, alarma anti-incendiu a strămoşilor; pentru că numele şi inimile tăiate de săgeţi, şi "loves", şi desenele porno care brăzdau zidurile erau cravaşele cu care temerarii moderni şi aventuroşi şi trendy chinuiau evul mediu.
Cu mine au urcat doi americani, supravieţuitori ai epocii super-whooper-mac-burger- king-ului, el, profesor de istorie căruia plămânii îi cereau taxă de protecţie, ea, programatoare mândră de debitul de 100 kB/s în comunitatea ei de hackeri neofiţi, ambii în căutare de noi provocări, dar cu creierul înceţoşat de aglomeraţia metropolelor americane supus apăsării aerului de munte. El a cedat primul, s-a aşezat şi şi-a scos încet un device de respirat din rucsac. They told me to go on, if u reach the medieval fortifications, just cry out and we'll hear'ya. Am urcat, am ajuns, am trecut şi eu prin minutele mele de teamă şi de respiraţie tăiată, apoi m-am întors. They were having a conversation. Îşi revenise. Au urcat şi ei. Am (re)văzut împreună scările secrete care duceau de la un nivel la altul, şi unde noţiunea de broad daylight nu se inventase, ne-am lăsat cuprinşi de întuneric, care, paradoxal sau nu, îţi creşte viteza de deplasare până înapoi la lumina zilei, iar apoi, o data ajunşi la ultimul nivel, cucerind muntele, ne-am putut adânci în misteriosul sentiment de invincibilitate şi de protecţie totală pe care ultimii adevăraţi locuitori ai cetăţii probabil că l-au resimţit cu un mileniu în urmă. Şi stratul de rugină ce-mi aducea aminte de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, stratul de rugină ce devenise fierul pe care o dată doar îl acoperise pe alocuri, moartea care pusese stăpânire pe tot acel loc, şi scârţâitul unei porţi de celulă care deranjase amintirea încercând s-o transpună, cu forţa, înapoi în timp.
Ne-am întors apoi şi ne-am transformat din nou în fiinţe de maxim 2 metri care se uită în sus spre acoperişurile în serie, spre autostrada-brăţară, spre munte.

Sora, ROMA, august, 2008